Arhivă pentru La plimbare si la joaca

Cateva idei despre sporturile potrivite pentru copii

Inca de cand era in burta ma tot gandeam ce sportiv o sa il fac eu pe Dinu. Il si vedeam la karate de la 3 ani. Eh… planuri parintesti…

Pana una, alta, m-am apucat sa citesc sporadic despre ce sporturi e bine sa faca picii. Si citind pe ici pe colo, am realizat ca cea mai buna activitate sportiva pentru copii ramane inotul, care este atat de scump in Bucuresti…  Si lasand la o parte costurile, inotul faciliteaza cresterea in inaltime, nu ii solicita excesiv pe copii si ii ajuta sa capete incredere in fortele proprii. Unii sustin chiar ca un copil care face inot raceste mai putin, dar asta ramane de vazut. Noi planuim sa mergem dupa ce implinim 3 ani.

De ce inot si nu karate sau gimnatisca? Din cauza modului de dezvoltare a musculaturii. Pentru ca aceste tipuri de activitati din urma dezvolta muschii intr-o asemenea maniera ca vor impiedica cresterea oaselor, iar “sportivul” are toate sansele sa fie un adult scund. Iar intr-o familie unde mama are 1,60, iar tatal 1,65 s-ar putea ca asta sa cam fie o problema…

Bineinteles ca nu ma gandesc ca arte martiale la 3 ani inseamna ca se bat cu sabii ninja. Daca s-ar face la gradinita o “topaiala”,o data pe saptamana, pe care ei o numesc “karate” l-as lasa sa se duca, dar asta nu inseamna ca as vrea sa faca asta de la o varsta mica in mod organizat.

Pe de alta parte, pentru sporturile de echipa, unde copiii “cresc” (baschet, volei) e nevoie de sportivi peste 10 ani, poate si mai mult.

Si acum despre role – am citit pe undeva ca nu sunt indicate inainte de 6 ani pentru ca afecteaza ligamentele si fac picioare in “X”. Deci mai am de asteptat aproape 4 ani pana sa ne dam cu rolele impreuna…

Cred ca momentan cea mai buna activitate “sportiva” ramane tot iesitul in aer liber, alergatul, saritul de garduri si garduletze (nu, nu e nicio exagerare), mersul cu tricicleta.

Nu voiam sa aduc argumente impotriva sportului, mai ales ca vin de la o persoana care in existenta ei a alergat, a facut wing chun, dansuri, fitness, aerobic, pilates, inot, yoga si altele. Voiam doar sa spun ca toate ar trebui sa vina la timpul lor.

Comentarii (1) »

Mergem la gradi

Ne-am inscris astazi, iar de la 1 septembrie trecem la program de cazarma. Glumesc, bineinteles, dar pentru toata lumea va fi dificila trecerea la un program mult mai strict, la trezitul de dimineata.

Gradinita pe care am ales-o este Conil din 13 septembrie. Gradinita este frumoasa si curata, personalul amabil. De mancat… orori, cum le numesc eu. Insa din toate meniurile gradinitelor nu am gasit niciunul care sa combine alimentele in mod corect fara carne cu piure de cartofi, fara carne cu orez etc (da, banuiesc ca am si eu o obsesie).

Partea buna este insa ca mancarea va fi pregatita special pentru copii si nu luata de la catering (nu prea am incredere in firmele astea si in nicio alta mancare livrata la domiciliu din Romania). Bucataria este insa la sediul nr 1 al Conil Kindergarten din Cotroceni si transportata aici. Am fost invitati sa vedem si bucataria de acolo, ceea ce mi s-a parut foarte civilizat si rezonabil. Nu ne-am dus inca, dar probabil ca vom merge.

Pretul este decent fata de ce am vazut la alte gradinite particulare (950 lei pe luna incepand de la 1 septembrie). Dinu merge la grupa mini, iar ei nu vor avea cursuri pentru ca sunt foarte mici, insa vor avea activitati – pictura, constructii, etc.

Initial mi-am dorit sa il inscriu pe Dinu in septembrie la program scurt, pentru acomodare, iar din octombrie sa mearga la program lung. Dupa ce am vorbit insa cu personalul de la gradinita, mi-am dat seama ca timp de o luna de zile eu ii voi face un program, iar apoi va trebui sa se reacomodeze. Daca as face cum m-am gandit eu, Dinu va astepta ca dupa masa de pranz sa vina mami sa il ia acasa, ceea ce nu se va mai intampla din octombrie si probabil ca ii voi crea o trauma si mai mare decat cea pe care incerc sa o evit. Pana la urma am decis ca il duc la program lung, probabil voi sta cateva ore prin fata gradinitei in primele zile, fara sa ma indur sa plec de acolo si voi sari pe poarta la fiecare scancet care va parea ca pleaca din gura copilului meu :)

In fine, in momentul in care am intrat in curte, Dinu s-a infipt direct in toboganul micut de acolo. Educatoarea care avea grija de copii ne-a spus ca putem sa il lasam pana vedem gradinita si discutam. In acest timp, D nu a scos niciun sunetel si nici si-a dat seama ca noi nu mai eram in zona si asta chiar daca nu cunostea pe nimeni. E adevarat, nu am plecat 8 ore, ci numai 15-20 de minute.

Intre timp, eu ii spun lui Dinu in fiecare zi ca va merge la gradinita si ca acolo se va juca cu copii, va manca si va dormi si iar se va juca si apoi mami sau tati vor veni sa il ia acasa. Nu stiu cum as putea sa il mai pregatesc si in alt fel decat incercand sa ii explic ce se intampla si ca noi vom merge sa luam de fiecare data inapoi acasa.

Pe de alta parte, nu pot decat sa multumesc statului roman pentru ca le acorda mamicilor 2 ani de concediu pentru cresterea copilului, apoi le lasa cu ochii in soare. Am fost sa ne informam si la o gradinita de stat, ma interesau conditiile pentru anul urmator si mi s-a explicat calm si cu zambetul pe buze ca au prioritate la inscriere copiii cu varsta de 3 ani impliniti la 1 septembrie. Or, Dinu este nascut pe 30 octombrie – pentru doua luni s-ar putea sa nu il primeasca la gradi de stat nici anul viitor. Ma intreb ce fac parintii care nu isi permit particulare? Pana la ce varsta e obligata o mamica sa stea acasa chit ca isi doreste, chit ca nu? Nu stiu daca vreau ca D sa se duca la o gradinita de stat, exista avantaje si dezavantaje, dar daca nu mi-as permite deloc una particulara, ce as putea sa fac?

Despre conditiile de la Conil Kindergarten revin atunci cand vom incepe programul :)

Comentarii (15) »

Femeia cu copil mic nu e buna de nimic

Traiesc intr-un haos mirobolant :P si sunt si extrem de obosita, cred ca am nevoie de o vacanta. Totusi parca astea le-am mai trait odata pentru ca am gasit pe desktop (plin de tot felul de lucruri in dezordine totala) un text pe care l-am scris in urma cu cateva saptamani mai mult pentru mine. M-am hotarat ca pana la urma sa il public.

Femeia cu copil mic nu e buna de nimic sau viata cu un toddler sau cum sa supravietuiesti unui toddler – au fost mai multe variante de titlu

Asta spune o vorba romaneasca si nu as putea sa contest. In ultima vreme, viata mea s-a transformat intr-un haos in care nu reusesc sa fac nimic si cu toate astea sunt mai obosita de cat am fost vreodata. De fapt, am inceput sa recuperez somnul pierdut timp de un an si jumatate. Bineinteles, acuzele vin din toate partile pentru ca nu avem mancare facuta, la capitolul curatenie stam prost, hainele zac in mormane necalcate, produsele asteapta prin mailuri si documente sa fie postate pe site, iar blogul nu scrie singur pe blog….

De cand s-a incalzit afara Dinu a inceput sa se trezeasca mai devreme, uneori si la 7- 7.30, ceea ce e este o tragedie pentru stilul meu de viata actual – imi da toata ziua peste cap pentru ca ma culc tarziu, ma trezesc obosita si nu stiu de unde sa ma apuc. Nu stiu unde a disparut bebelusul cuminte de acum un an  D nu mai poate fi lasat nesupravegheat nici 30 de secunde pentru ca ii vin tot felul de idei – de la escaladarea mobilei, pana la varsat orice vas care contine apa si scos tot de prin dulapuri/debarale/birouri/biblioteci etc.

Mersul in parc, care nu este foarte aproape (aproximativ o statie si jumatate de noi, dar de mers printre stradute) a devenit la fel de greu. Pentru ca D nu sta pe tricicleta, ci vrea sa coboare in mijlocul strazii, isi pune picioarele pe jos astfel ca nu mai poti impinge, se opreste la toate scarile si la toate gardurile. In parculetul care se afla ceva mai aproape de noi am renuntat sa mergem pentru ca acolo este o constructie – un loc de joaca pentru copii cu tobogane si toate cele extrem de nesigura pentru copii de varsta lui D – inalta, fara balustrada pe toate partile etc. Nu il pot impiedica pe D sa se urce acolo, asa ca momentan prefer sa mergem in alta parte.

Nu stiu daca toti copiii fac asa, dar cand trebuie sa plecam din parc, chiar daca am stat 3 ore si este epuizat, flamand, insetatat (nu are rabdare sa bea decat cate o gurita de apa), D devine un catar. Daca insist se tranforma in copilul din reclama de la Durex – cel care urla si se arunca pe jos dand din picioare (la propriu). Orice incercare de a explica a esuat pana in momentul de fata…

In parc regula este: toate jucariile altor copii sunt ale mele, nicio jucarie a mea nu poate fi folosita de alt copil …

Scutere si motociclete

Nu stiu de unde pana unde, pentru ca noi nu avem treaba cu asa ceva, Dinu este fascinat de ele. Daca vede una parcata pe strada, se duce glont acolo si incearca sa se urce. Daca vede una pe strada, se intoarce cu totul, imi arata cu degetul…

Duminica am mers la Fun Gym (acum cateva saptamani). De fapt am incercat pentru ca D era mult mai atras de locul de joaca pentru copii decat de gimnastica. La sfarsitul programului de gimnastica, D a fost iremediabil atras de scuterul parcat in apropiere de un politist, deja imi pierdusem rabdarea si nu aveam niciun chef sa ii dau politistului explicatii ce cauta tancul meu pe motorul lui, asa ca l-am luat pe D pe umar si am pornit spre statia de autobus.  Explicatiile ca nu putem sa ne urcam peste tot si ca ne asteapta buni acasa nu au functionat, m-am ales cu niste muscaturi.

Pe drum, in autobus, D s-a urcat cu ghetele lui minunate pline de colb pe pantalonii mei gri deschis proaspat calcati, insa nu s-a multumit doar cu atat, ci a murdarit si pantalonii altor oameni.

Cam aici se incheie textul pe care l-am scris atunci si desi l-am publicat, am facut-o mai mult pentru amuzament. Am fost aseara cu D pe afara – la terasa Fabrica, unde au si tobogan si leagane si piciul meu a fost cel mai cuminte din lume, cu cataraturile de rigoare, dar asta nu poate fi evitat.  Hmm se intampla ceva suspect…  Poate se face mare si intelegator? Sa trag sperante?

Comentarii (9) »

Prima data la teatru pentru copii

A fost o prima incercare, care s-a soldat un esec total. Daca va asteptati sa va spun ca a fost minunat si copilul meu a fost cel mai cuminte… nu sunteti pe blogul bun :) )

Probabil ca piesa nu a fost prea bine aleasa – aici ar trebui sa imi fac mea culpa – Cand jucariile spun pa! la Teatrul Ion Creanga. Este o piesa pentru copii peste 6 ani si nu m-as fi asteptat ca D sa stea nemiscat o ora si jumatate si cu gura cascata la ce se intampla pe scena.

Dar m-as fi asteptat ca macar jumatate de ora sa asculte cantecelele vesele pe care le cantau “jucariile”. El insa n-a rezistat nici 10 minute pentru ca pur si simplu nu i-a placut. Asta cu toata pregatirea facuta inainte: “mergem la teatru, o sa fie multi copii, o sa vina niste oameni care vor canta… etc” si toate explicatiile pe care am considerat ca le poate intelege.

Nu am speriat copilul,  de fapt D este genul de copil pe care nu il sperie multe :) ) Ii place sa se uite la desene animate si, daca prinde ocazia, si la televizor (asta nu se intampla prea des). Mai mult, are rabdare cateva minute sa i se citeasca din carti sau sa i se explice pozele. Am presupus eu deci ca s-ar putea sa ii placa si la teatru, mai ales in conditiile in care nu am mers singuri, ci am mers insotiti de o prietena (de peste 3 ani, e adevarat) care a stat aproape nemiscata toata piesa, dupa cum mi-a povestit mama ei.

Prima incercare de a merge la teatru a fost un esec total, a trebuit sa iesim din sala dupa 5-10 minute. Nu e o tragedie, probabil ca vom incerca din nou peste un an. Sau daca nu, atunci D nu va fi un intelectual, ci un sportiv, ceea ce nu ma deranjeaza absolut deloc :) Si asa ii place sa se urce pe toate toboganele si sa sara toate gardurile, cu consecintele de rigoare.

Mersul la teatru a fost doar o noua incercare de a gasi o metoda prin care D sa fie distrat si asta fara “a scoate untul” din parinti. Se pare ca nu a functionat. De fapt, ce ii place cel mai mult este in parc, dar cum nu putem sta toata ziua in parc, ne trebuie ceva alternative. D este genul de copil hiperactiv, care dupa ce a stat in parc trei ore si s-a dat pe tobogan de cateva zeci de ori si s-a pus in pericol de cateva milioane de ori astfel ca nu poti sa intorci capul sau sa clipesti ca deja a facut o boacana, plange si da din picioare sa nu plecam acasa…

Comentarii (6) »

Pericol sau libertate?

Greu sa fi parinte! Limita dintre libertate si siguranta este atat de fragila… Nimeni nu stie unde e bine sa te opresti, nu exista retete universal valabile. Eu am ales calea de a-i oferi lui D mai multa libertate, incercand sa il protejez doar in caz de pericol eminent si evident.

Are aproape un an si jumatate – se urca pe scara toboganului ajutandu-se de maini si se da singur. Toboganul e la nivelul meu ca inaltime si eu stau langa el, fara sa intervin decat in caz de necesitate.

Incerc sa il impiedic sa faca lucruri periculoase, dar nici nu strig din 2 in 2 minute in tot parcul: Nu! Nu face aia! Nu pune mana! Pleaca de acolo! Indemnuri care oricum nu au efect la varsta asta pentru ca nu le intelege! Bineinteles ca si eu ma enervez uneori si ii mai spun sa o lase balta cand umbla la aragaz (!?!) sau se urca pe tevile de la calorifer (din pexal, deci nu foarte rezistente).

Si murdaria este buna! Nu pot sa ii cer unui copil venit in parc la joaca sa nu se murdareasca pe maini pe motiv ca “se supara mami”…  Nu stiu daca sunteti sau nu de acord cu mine, dar nu as putea sa ii cer unei fetite de doi ani imbracata in rochita sa se comporte “ca o domnisoara”…

Evident ca si eu ma tem de foarte multe – din postura de parinte, dar ne putem trai cu adevarat vietile daca frica este cea care ne conduce?

Comentarii (9) »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 44 other followers