Ce mi-a fericit mie copilaria

29 decembrie 2012 · Înregistrat sub Ce-am mai citit · Tagged copilarie, copilarie in comunism, diafilme, discuri de vinil, Fachirul, familia chit chit, Marin Sorescu, povesti

Este ceva foarte personal: copilaria este o stare de spirit. Este facuta din ceea ce simteai atunci si din ceea ce simti si crezi acum despre acele lucruri si mai putin despre ceea ce aveai, erai sau stiai atunci.

De exemplu, eu cand ma gandesc la copilarie nu ma imaginez pe mine copil in apartamentul in care am locuit oficial dintotdeauna, ci aproape numai in casa
bunicilor sau imprejurimi.

Nu am fost un copil prea sociabil sau extrovertit (si nici ca adult nu sunt :D), dar atunci, acolo, intre copii nu prea existau diferente – faceam atat de multe tampenii impreuna ca mi-e si frica sa ma gandesc. De fapt, ma gandesc cu groaza cum as putea sa il leg pe D cu lanturi de calorifer ca sa nu faca ce faceam noi.

Spre exemplu, chiar la poarta bunicii mele era o pietrarie care pentru o vreme nu a avut pietroaiele ingradite in niciun fel. Adusesera blocuri uriase de piatra, de cateva tone fiecare, aveau cam inaltimea unui etaj. Bineinteles, distractia numarul 1 era sa sarim cat puteam de pe bloc de piatra pe altul. Privind cu ochii de acum, de adult, mi se face rau – ma gandesc cat de mult meritam scarmaneala pe care mi-o dadea bunica-mea cand ma prindea :))
Bineinteles, ea nu stia ca, de fapt, noi saream si de pe acoperisurile depozitelor din pietrarie – saream de pe un acoperis pe altul desi intre ele era cativa metri buni, iar acoperisurile pe care saream erau de obicei inclinate – o cazatura de acolo ar fi fost moarte sigura sau oricum oase rupte grav. Doar ca noi nu vedeam nicidecum lucrurile asa. Ce cautam pe acoperisuri? Simplu: dude. Negre, mari, zemoase.

Imi placea sa stau pe acoperisul unei magazii din curtea bunica-mii si sa mananc cirese direct din pom. Nu trebuia decat sa intind mana, iar ciresele din pomul ala cresteau in ciorchini imensi – mici, rumene pe o parte si galbene pe cealalalta, dulci si delicioase.

Imi placea si realizez asta abia acum – felul in care ieseam matusa-mea jumatate pe geam sa ma strige duminica la desene si aproape de fiecare data cand reuseam sa ajung prindeam genericul de sfarsit din cele 10-20 de minute pe care ni le oferea regimul. De fiecare data, ieseam din nou afara cu promisiunea ca duminica viitoare nu mai uit si raman sa vad si eu desenele alea.

V-ati-ascunselea pe inserat sau noaptea cand totul devenea intunecat si nu aveam nicio sansa sa ii gasesti pe cei care s-au ascuns. O leapsa prin prafaraie de ne faceam toti pui de lele… Groaza cu care ne feream, toata ceata de copii, de haitele caini de prin imprejurimi.

Tricourile imprimate chinezesti. Jucariile chinezesti cu baterii. Inghetata aia in pachet de unt, de fistic sau de vanilie, pe care au reeditat-o astia, dar care nu are mai nimic din farmecul ala…

Sa sar coarda. Ore.

Mai tarziu, povestile pe discuri de vinil. Cel mai mult Familia Chit-chit, de Ion Pas, pe care o ascult si acum cu Dinu si din care recit cate ceva aproape in fiecare zi. Frate-meu rade de mine: „Ce, mah, o stii pe dinafara?” Ehhh, nu chiar pe toata, dar portiuni bune – am ascultat-o de mii de ori 😀

Apolodor, un pinguin calator.
Aventurile lui Mos Barbuta – in Delta, Mos Barbuta si leacul miraculos, Mos Barbuta in cosmos etc.
Povestile fermecate rusesti.
Povestile nemuritoare.
Jules Verne, si nu Alexandre Dumas.
Daca numeri pan’ la zece (o carte cu numaratoare cu niste poezii haioase).
Cocostarcul gat sucit – o carte de poezii de Marin Sorescu – mi se par geniale si acum 😀
Niste reviste sau „almanahe” cu benzi desenate cu Zburlici si Puiul de cuc

Tinerete fara batranete – basmul care imi dadea mie fiori, adevarul e ca imi da si acum. Toti copiii au cel putin un basm care ii baga in sparieti, nu?
Barbatu-meu zice ca pentru el Muzicantii de Bremen era ala.

Diafilmele – cand aveam bec de frigider pentru aparat ca nu prea se gasea mereu :)) : Trei ursuleti; Fram, ursul polar; Cei doi iepurasi, o poveste cu frumoasa Calisto si cu Dolosman, zeu marii (cu asta il bagam pe frate-meu in sperieti de ii era frica sa se mai duca si la baie), Elefantelul curios (oh, da).

Muzica folk pe discuri de vinil.

Cu cortul, la foc, in Plaiul Foii, Piatra Craiului.

Si Parcul Circului, care a ramas pentru mine cel mai frumos din Bucuresti si langa care visez si acum sa stau, sa deschid geamul si privelistea sa fie cea din parc.

P.S Si o bataie pe care mi-a dat-o bunica-mea, de fapt a si alergat putin ca sa ma prinda, si din care de abia m-a salvat matusa-mea, dupa ce disparusem ore intregi si intre timp se pornise si o ditamai ploaia…

Acum, spuneti-mi voi ce va placea atunci si ce va amintiti acum cu placere 🙂

Un fachir avea un ac

Si-i statea in varf – capac

Cum statea in ac asa?

Asta nu e treaba ta.

Chestia ca toti veneau,

Se uitau si-l imbranceau.

Toti voiau in varf, pe vine,

Ca sa vada cum le vine.

Astia-s multi ca dumnealui.

Na, fachirule, alt cui.

Fachirul, Marin Sorescu – v-am spus ca-i genial, nu?