Alta mancare de peste!

Iubesc pestele – as putea sa il mananc in fiecare zi a existentei mele de acum inainte fara sa ma plictisesc niciodata. Imi place textura lui delicioasa, chit ca vorbim despre salau sau despre somon si pana la molaticul somn. Si nu mi-e jena sa spun ca pot sa inghit cu placere si caras si sabioara si guvizi, daca sunt bine preparati si ca nu as da o rosioara ce a crescut liber si natural intr-un iaz de tara pe pastravul sau somonul din supermarket, de crescatorie, indopat cu porumb si hrana “speciala” pentru pesti.

Simt si acum gustul ciorbei mancate in copilarie, in Delta, sub bolta de stuf, la lumina lampilor cu carbit, ca pe atunci romanul improviza, iar la Mila 23 nu era curent electric. Mirosul era de peste, de carbit de la lampi si de solutie pe baza de spirt cu care ne dadeam pe piele ca sa alungam tantarii.

Mi-aduc aminte de pestii aia mari de le iesea coada din farfurie si erau deliciosi – erau simpli, fierti in apa din Dunare, iar ciorba poate avea un pic de leustean din curte de la Babica. Si textura prea diferita nu avea nici pestele din saramura – peste la gratar inmuiat in zeama facuta cu apa fiarta, otet, ardei iute, usturoi, sare, piper si patrunjel verde, iar carnea lui era moale, dulce si se rupea in fibre.

Si, in fine, fie de la mine – pestele prajit – bucati, ca in Delta nu aveai cum sa prajesti un peste intreg, era prea mare, inmuiat in mujdei de usturoi.

Toata lumea manca peste prajit si era ceva absolut normal; acum as considera o blasfemie sa fac asta. Imi place carnea pestelui asa cum este ea – cu fibrele perfecte care se desfac rand pe rand – fiert in ciorba sau la gratar sau chiar si la steamer – stropit, dupa caz, cu usturoi, zeama de lamaie, cu ardei iute si patrunjel.

Nimic nu m-a oripilat pe lume mai tare decat sa vad cum isi bat unii oameni joc de peste: ars intr-o baie de ulei pana cand devine “crocant”, adica pana cand toata carnea lui dulce devine o crusta scarboasa invaluita in faina prajita. De neingaduit!

Si cat de prost gatesc unii peste, nestiind sa potriveasca textura pestelui cu modul de preparare – salau, stiuca – (pesti cu carnea mai tare) prajit, in loc sa ajunga in rasol sau, rafinamente, ca stiuca umpluta. Apoi, somn fiert ce capata textura de molusca, iar lista poate continua.

Pestele, atat de apa dulce, cat si marin, a fost una dintre resursele naturale pe care Romania le-a avut si nu le-a apreciat – poate unii va aduceti aminte, altii poate stiti de la parinti cat de ieftin era calcanul (care ne priveste acum de la gheata cu cei doi ochi pe-o singura parte de 80 lei/kg) si ca in armata, in anii ’80, soldatii mancau la popote (cele de pe malul marii, evident) calcan. Nu mai vorbesc de nisetru, pastruga, morun – vanati pana aproape de exterminare de calicia unora si nepasarea si neputinta altora.

So, pofta buna la merluciu congelat (pe cand era bunica fata) si la pangasius!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: