Ecomami – scutece refolosibile, marsupii ergonomice, chestii eco si alte copilarii

Este prima zi de libertate, după un an şi ceva. Mi se pare însă că a trecut o veşnicie de când m-am întors la muncă. O veşnicie greu de suportat.

Când am decis să mă fac jurnalist aveam în cap tot felul de idealuri copilăreşti. Cred că mi-a trebuit destul de mult să înţeleg că nu este suficient să încerci să faci meseria asta cu onestitate şi seriozitate.

Acum a fi jurnalist înseamnă a fi ceva ce nu trebuie respectat. De niciun fel. De nici una dintre părţi. Propriul angajator te umileşte, iar cititorii caută motive să te jignească de multe ori fără argumente.

Angajatorul a avut probleme financiare încă de când m-am întors din concediu. Banii întârziau tot timpul mai mult de o lună de zile. O situaţie care putea fi înţeleasă: angajatorul se străduieşte, dar este criză economică, toata lumea o duce greu…

La un moment dat, pentru compania respectivă s-a găsit un cumpărător. Redacţia s-a mai însufleţit la ideea unui nou început. Numai că începutul nu a fost aşa cum a sperat toată lumea.

Primul lucru făcut a fost un val de restructurări. Oamenii au fost evaluaţi, iar unii au fost disponibilizaţi. Din promisiunea plăţii salariilor la timp şi a unor investiţii care ar salva situaţia, jurnaliştii s-au trezit în faţă cu un contract care spunea că plata salariilor pentru luna septembrie se va face peste un an şi ceva. De asemenea, salariile se reduc cu 15%.

Anunţul că salariile pe septembrie nu se plătesc s-a făcut la începutul lunii octombrie, când ar fi trebuit să intre banii pentru septembrie în conturi. Nimeni nu a întrebat pe nimeni dacă vrea să doneze nişte bani pentru care deja a muncit, ori … alte probleme legate de moralitatea sau legalitatea unui astfel de demers.

Am fost puţin dezamăgită de faptul că marea majoritate a jurnaliştilor a semnat fără să se gândească vreun pic. Au rămas oameni să îi numeri pe degetele de la o mână care să nu semneze. Apoi, au început ameninţările – nu semnaţi, nu primiţi nici salariul pe august, restant la momentul respectiv. Până la urmă, după ce unii jurnalişti au spus public că este un şantaj, angajatorul a cedat şi au virat banii pe august la toată lumea.

Apoi s-a spus: cine nu semnează va pleca. Posturile celor care au plecat au fost “restructurate din motive financiare”. Au primit un şut în dos în condiţiile următoare: niciun salariu compensatoriu (contractul colectiv la nivel de ramură prevede trei salarii compensatorii) şi fără ajutor de şomaj pentru că plata contribuţiilor sociale nu s-a făcut de un an şi ceva pentru niciunul dintre angajaţi.

Ce mai e de spus? S-a dat termen: semnaţi contractele până la data X. A doua zi compania şi-a cerut insolvenţa la Tribunal. Ce surpriză, nu-i aşa? Başca, s-au angajat oameni, mulţi oameni. Cum de se fac angajari din moment ce în urmă cu două luni s-au făcut disponibilizări? Nu pot să dau răspunsuri la această întrebare.

Este prima zi de libertate, după un an în care am muncit zece, uneori şi douăsprezece ore pe zi, cu şapte libere din opt zile libere pentru oamenii normali. Ore suplimentare neplătite, evident. “Jurnalistul nu are timp liber” – este sintagma din manual, numai că nu asta este interpretarea ce trebuie să i se dea.

Nu pot să înţeleg cum am ajuns aici tocmai noi, cei care trebuie să fim atenţi la încălcarea legii şi la abuzurile de orice fel.

Pentru mine, este o libertate care vine la pachet cu un “bonus” de incertitudine. Însă libertatea costă întotdeauna mult.

Ceea ce mi-am propus acum este să nu îmi mai neglijez familia şi mai ales pe Dinu pentru niciun angajator din lume. Să îmi petrec duminicile în familie, aşa cum este normal, şi nu la muncă. Să mă ocup de proiectul meu, Ecomami, care a funcţionat la cote de avarie timp de un an de zile.