As fi putut sa comentez pe marginea articolului Ioanei, insa mi s-a parut ca in loc de un comentariu lung mai bine scriu un alt post, exact pe aceeasi tema. De ce? Pentru ca nu cu multe zile in urma am fost internati in spital la Grigore Alexandrescu, iar in spital ne-am confruntat cu „problema” pufuletilor, sticksurilor si covrigeilor. Trebuie sa spuna ca din salon eram singura mama „freak”, fara o sticla de cola, fanta sau pepsi la capul patului, dar cu termosul de ceai de eucalipt neindulcit. Si tot singura mama fara pufuleti, sticks-uri, seminte si covrigei in sertar, pentru copilul ei. Evident, atunci cand a avut energia sa se dea jos din pat Luca s-a infipt in sticksurile si pufuletii copiilor. La un an si mai putin de opt luni copilului clar nu ii puteam cere sa renunte la a manca asa ceva si nici nu il puteam tine deoparte mult timp de marea rontaiala. Mai trist este ca pentru mamele din salon eu eram ciudata, iar ele cele cu atitudinea normala privind hranirea copilului. Si evident se amuzau spunand „mananca Luca acum pufuleti, ca cine stie cand mai vezi!”.
Sticks-ul ca tratament
Am avut in salon un baietel care datorita unor episoade de diaree (avea sa se dovedeasca ulterior ca rotavirusul era cauza) a avut un un regim alimentar special dat de medic in spital, constand in prima faza dintr-un sticks la jumatate de ora. Nu stiu exact sa spun cat timp a mancat asa. Sunt insa nedumerita de ce nu i s-a recomandat orez simplu fiert, in cantitati mici, in loc de sticksuri. Nu s-a pus problema ca orezul sa fi fost refuzat de copil, deci alta ar fi explicatia.
Mancarea de spital versus gustari de acasa
Am auzit in spital ca ar exista o doamna doctor care face razie prin frigidere si arunca mancarea de acasa a pacientilor. Nu mi s-ar parea o exagerare, tocmai in ideea ca parintii, din nestiinta dar fara rea vointa, ar putea incerca sa dea unui copil alimente nepotrivite cu starea de sanatate sau conditia sa la un anumit moment de timp. Totusi, o astfel de atitudine stricta fata de mancarea de acasa o poti avea atunci cand spitalul iti ofera o alternativa decenta de regim alimentar. Daca ma intrebati pe mine, am sa va spun ca sticks-urile de acasa erau totusi preferabile mancarii din spital. Pana la aceasta experienta, prin mancare de spital eu intelegeam o mancare fada, fara nici un gust. Am vrut sa testez in spital totusi cateva dintre preparate si am descoperit ca mancarea are gust: un gust oribil de dulce. Am incercat, din curiozitate, sa gust ceai, compot, paste cu branza, orez cu lapte. Absolut toate aveau muuuuuult prea mult zahar. Imi cer scuze ca am fost risipitoare si le-am aruncat. Nu le-as fi putut minca nici eu, nu le-as fi putut da nici copilului meu. Stiati ca „rahat cu biscuiti” este un exemplu de supliment (adica gustare) pentru copii intre 1 si 3 ani ? Daca asa se mananca in spital, ce poti pretinde unei mame?
Mai devreme sau mai tarziu copilul se loveste de crantanele
Aceasta este realitatea. Atunci cand ajunge in colectivitate (cresa, gradinita, scoala) copilul tot se loveste de obiceiurile copiilor din anturaj. Va veni in contact si poate chiar va prinde gust de astfel de crantanele si nu numai. Eu nu sunt asa de convinsa ca daca nu mananca 3 ani pufuleti, nu va deveni mare fan in al patrulea an. L-am vazut pe Luca in spital cu ce pofta ii manca , desi abia ii descoperise. Dar, intr-adevar, mai bine mai tarziu decat mai devreme, mai bine mai rar decat mai des.
Nu cred nici in interdictii. Cred ca daca i-as interzice sa manance ceea ce consider eu prostii ar fi tentat sa faca exact pe dos. Cred si sper insa in puterea exemplului. Cred si sper ca daca va vedea acasa altfel de gustari, altfel de obiceiuri alimentare, va fi tentat sa le preia si el. Oricum vine un moment cand va decide singur.
Ecomami - scutece refolosibile, marsupii ergonomice, chestii eco si alte copilarii 