„… întrucât autohtonii erau prolifici, aproape o femeie din două căra câte un prunc în spate – vreo doi de mână şi alţii, mai mărişori, după ea. Îndemânarea cu care se făcea încărcatul în spinare a micii odrasle mă fascina: femeia se îndoia puţin de şale, apuca copilul, gol-goluţ, de un braţ şi-l arunca în spinare ca pe o desagă, ală micu pica drept unde trebuia, cu burta lipită de spinarea mamei, cele două braţe, cuminţi, spre umerii ei, picioarele răscrăcănate cuprinzând-o de mijloc – şi atunci, femeia, lăsând copilul o clipă singur în echilibru, cu acelaşi gest larg arunca peste el broboada care înainte o încingea, şi acum îi cuprindea pe amândoi. Adesea, femeia mai înnoda o a doua broboadă, mai largă. Iar pe burtă nu făcea un nod adevărat, doar răsucea cele două capete ale broboadei în afară, minunea legilor fizice făcând orice tracţiune la spate să întărească înnădirea în faţă.
Mersul acestor femei, puţin aplecate înainte, cu odorul lor în spate, nu era lipsit de eleganţă. Femeile erau învăţate de mici să poarte o asemenea povară, că nu era rar să vezi fetiţe de zece- unsprezece ani ducând o surioară mai mică în spinare”.
Continuarea se citeşte în cartea domnului Neagu Djuvara, „Amintiri din pribegie” (Ed. Humanitas, Bucuresti, 2011, pag 312), în care istoricul povesteşte, printre altele şi despre obiceiurile femeii din Niger, ţară în a cărei capitală, Niamey, şi-a petrecut 23 de ani în calitate de consilier diplomatic.
Căratul, purtatul sau încărcatul – preţiosul babywearing din zilele noastre…
Ce sling, ce wrap, ce marsupiu? O broboadă, două broboade….
Ce poziţie M sau broscuţă? Picioarele „răscrăcănate”… savuros domnul Djuvara, ca întotdeauna, şi un iubitor nativ de babywearing.