Posts tagged Francoise Dolto

Ecomami are patru ani!


Tocmai am primit mesaj de felicitare de la WordPress in care mi-a reamintit chiar si mie 😛 ca proiectul Ecomami are patru ani!
Mi-aduc aminte si acum de team building-ul facut atunci pentru a gasi o denumire eco, sanatoasa si prietenoasa pentru acest proiect, care urma sa includa si magazinul ecomami.ro, dar care trebuia sa demareze cu blogul acesta.Dinu
Cand am vazut patru ani – m-am apucat sa numar pe degete ca la scoala „cum? doar patru ani?!?!”. Mi se parea ca ar fi cinci sau mai degraba o viata, cu atat mai mult ca proiectul este cu putin mai mic decat Dinu (patru ani si 7 luni) – fiind foarte strans legat si practic aparut pentru ca D a venit pe lume si mi se pare ca D este prin preajma din totdeauna. Francoise Dolto explica intr-una dintre cartile ei ca parintii nu prea isi mai amintesc de perioadele de dinainte de a avea copii sau nu prea mai asociaza activitatile desfasurate de ideea ca atunci nu aveau copii. Vi se intampla si voua?
Am muncit mult pentru acest proiect si inca muncesc, fiind insa unul dintre lucrurile care ma fac foarte multumita pe aceasta lume! Ceea ce va doresc si voua!

Comments (2) »

Temeri ancestrale ale parintilor si ale copiilor


Am vazut o poza pe Facebook si dintr-o data mi-a venit in minte tot ce vreau sa scriu in acest articol: despre temerile ancestrale, nefondate, irationale, care exista in noi, pe care le traiesc toti copiii si toti parintii.

Bineinteles, atunci cand devenim parinti una dintre cele mai mari spaime cu putinta este aceea ca ne-am putea pierde copiii. De aici pana la panici mai mult sau mai putin justificate mai este doar un pas.

  1. Teama ca urmasii sa ne fie rapiti. Mai stiti toata tevatura pornita in urma cu doua veri: “In Bucuresti se fura copii, de la mall sau din parc. Ii baga in toaleta de la mall sau in masina, ii schimba de haine si ii tund si nu ii mai vedeti niciodata. Sau mai exista varianta in care se intorceau acasa, dupa cateva zile cu un rinichi lipsa”. Aceasta poveste nu s-a confirmat niciodata pentru ca nu s-a intamplat niciodata. Niciun caz nu a fost raporatat la politie si autoritatile au dat asigurari la acel moment ca nu se intampla asa ceva.

De altfel, si cand eram eu copil aceasta poveste cum ca se fura copii din fata blocului, vin unii cu masina, ii iau pe sus si dusi au fost, exista si era permanent perpetuata.

In realitate, cazurile de copii rapiti sunt foarte putine (cazurile in care fug de acasa din proprie initiativa sunt undeva la 90%). In cazurile celor rapiti este vorba despre razbunari de interlopi, mafioti, etc.

Povestea e veche de cand lumea iar parintii au folosit-o si ca sa ii sperie pe copiii “neascultatori”. Vedeti de exemplu poezia lui Cosbuc, Cantec, o variatiune pe aceeasi tema: ai grija ca te ia cineva si te duce departe de noi (A venit un lup din crang/Si-alerga prin sat sa fure / Si sa duca in padure / Pe copiii care plang).

Nu mai fac referire la basme, povesti, mituri despre copiii rapiti. Hansel si Gretel au fost dusi in padure de tatal lor, dar au fost rapiti practic de vrajitoarea din casuta de turta dulce care voia sa ii manance la cina.

2. Teama de a fi mancati de propriii parinti + teama ca parintii sa fi mancat un frate care a murit

Teama unui copil de a nu fi mancat de parinti este una primara prin definitie si mult mai irationala decat cea a parintilor in privinta rapirilor. Bineinteles, vorbim de copii aflati la varste fragede.

Este una dintre temerile profunde ale copiilor. Asa ca nu ar trebui sa va jucati cu ea. “Vin sa te mananc” nu este tocmai o “gluma” preferata de copii. Daca ati spus vreodata asta unui copil foarte mic, s-ar putea sa va fi privit cu groaza.

Pe de alta parte, cred ca in cartile psihanalistei Francoise Dolto am citit (sper sa nu ma insel, nu gasesc acum pasajele respective) teama copiilor in legatura cu un frate care a murit. Dolto spune ca parintii trebuie sa explice clar copiilor si chiar sa ii duca la mormantul unde este ingropat respectivul frate si sa le spuna ca acesta se afla acolo. Altfel, ei nu inteleg prea bine ce s-a intamplat si pot crede chiar ca acesta a fost mancat de parinti (apoi o soarta asemanatoare il astepta si pe el).

Un astfel de subiect este aproape tabu pentru zilele noastre si pentru ultimele secole.

Insa nu este total “evacuat” din mitologie.

In mitologia greaca sau in cea romana, zeul Cronos/Saturn este cel care si-a devorat fiii. Bineinteles, aici semnificatia este cea a timpului care isi devoreaza odraslele. Ideea merita insa mentionata atata vreme cat mitologia greaca este atat de puternic personificata.

3. Si acum despre poza de pe Facebook. Poza era o gluma. Un prieten al familiei a fost lasat sa aiba grija de bebelus pentru cateva ore, iar el l-a pus intr-o tava, prefacandu-se ca il baga in cuptor. Desi zic eu ca sunt o persoana cu simtul umorului, gluma nu mi se pare prea reusita pentru ca „zgandareste” intr-o zona periculos de sensibila a parintelui.

De altfel, am tot citit despre astfel de “legende urbane” (nu in Bucuresti, ci in orase americane) cu bona care vine si gateste bebelusul cu cartofi. Suna oribil, nu-i asa? Si totusi, un astfel de “basm groaznic” care iti da fiori pe sira spirarii nu se poate perpetua decat tot printr-o teama ancestrala de a-ti pierde copii si, mai mult decat atat, intr-un fel absolut ingrozitor. Si ce poate fi mai ingrozitor decat o alta teama ancestrala: aceea de canibalism? Evident, canibalismul contemporan da cu multe zerouri dupa virgula, deci este extrem de rar si oricum apare si el in anumite contexte.

Nu vreau sa spun ca traim intr-o lume perfect sigura. Poate ceva mai sigura decat se vede la stiri, unde totul e numai crima, numai interlopi, numai orori…

Cred ca voiam sa spun ca ar trebui sa mai lasam din temeri ca sa ne putem trai viata, nu?

Leave a comment »

Cea mai rationala explicatie: De ce este prea devreme pentru olita inainte de doi ani


Cred ca este cea mai buna explicatie pe care o poate oferi cineva parintilor care se incapataneaza:

O mama a cinci copii ii povesteste intr-o scrisoare lui Francoise Dolto ca a incercat cu fiecare metode diferite pentru a-l face sa mearga la olita. Pe primul l-a pus la olita cat de des a putut, din ora in ora, certandu-l si cand nu facea nimic si cand facea pe el. La urmatorul a inversat sistemul – il punea la olita, dar nu il certa pe copil, pe urmatorul il certa, dar nu il mai punea la olita… Pe ultimul nu l-a mai pus deloc la olita. Toti au invatat sa nu mai faca pe ei ziua la doi ani, si noaptea, la doi ani si jumatate…

Francoise Dolto explica: „Doar in jurul varstei de doi ani, din momentul in care copilul este in stare sa urce si sa coboare singur pe o scara, o scara de zidar, pana la ultima treapta de care se prinde cu mainile, doar atunci sistemul sau nervos este dezvoltat suficient pentru ca el sa poata, daca este atent, sa-si controleze reflexele sfincteriene. Inainte, e prea devreme.”  (Cand apare copilul, Editura Trei)

Comments (7) »

Jocuri si jucarii


Stim, multi dintre noi, ca jocul este foarte important pentru copii si adolescenti, dar si pentru adulti. „Daca-i copil, sa se joace, daca-i cal, sa traga; daca-i popa, sa citeasca” – spunea tatal lui Nica. OK, am priceput cu jocul, dar cum ramane cu jucariile?

Vedem peste tot – in filme, la stirile cu vedete, in ziare cum pregatesc viitorii parinti camera pentru bebe in care apare nelipsit (cel putin) un ursulet, catelus, iepuras… Apoi prietenii vin si ei cu jocuri, mingii, plusuri, papusi, masinute… Nici nu am fi parinti buni daca bebele nostru nou nascut nu ar avea deja cativa saci de jucarii…

Are nevoie cu adevarat bebe de jucarii?

Jucariile sunt importante si el ar putea avea nevoie de jucarii mai mult decat ne dam noi seama.  De fapt, scriind acest text am vrut sa minimizez importanta jucariilor, agresata de toate imaginile prezentate in mass-media, filme si comercianti care vor sa ne spuna ca bebe are nevoie de o armata de jucarii.

De la 3 luni, lui D i-a placut foarte mult un centru de activitati- salteluta pe care si-a petrecut ore bune. Insa, dupa ce fascinatia s-a terminat nu i-a mai starnit un asa un interes nicio alta jucarie. Asta pentru ca prefera sa studieze mai mult decat sa se joace propriu-zis – iar asta insemna ca studia cateva minute toate jucariile pe care le primea, la fel cum facea cu orice alt obiect. Mi-am zis ca probabil jucariile sunt mai mult pentru parinti. Nici vorba sa doarma cu ursuletul, imaginile clasice..

Lucrurile s-au schimbat dupa 1 an

Cam aceasta a fost varsta la care au inceput sa il incante jucariile si se joace cu adevarat cu ele timp de mai multe minute. I-a placut de la inceput un blender care canta si invarte cuburi. De asemenea, ii mai plac mingea, pianul, masinutele,  dar si o jucarie cu cercuri de lemn care intra pe un suport, fiind fascinat de zgomotul pe care il faceau cercurile in contact cu parchetul … Ii mai place trenuletul chow-chow, dar mai are pana sa se joace “organizat” cu el.

Nu a bagat aproape deloc in seama jucariile “care nu fac nimic” de genul plusuri, jucarii de plastic care chitaie…

Si totusi cu ce ne jucam?

Orice obiect e jucarie. Mai ales obiectele cu care se “joaca” adultii. Problema este, bineinteles, ca majoritatea sunt periculoase pentru bebe. Incet-incet el trebuie sa le descopere insa, intai pe cele inofensive, apoi si pe celelalte supravegheat. Daca nu il lasam niciodata sa incerce cum va sti apoi sa le foloseasca?

Ce spun specialistii?

Ana Savin defineste “jucarie” drept “orice obiect cu care un copil se poate juca”. Ea recomanda doua tipuri de jucarii – pentru interior si pentru exterior, care sa dezvolte grupele de muschi mari si mici, dar si imaginatia. Dintre exemplele pe care le ofera – jocul la nisip cu galetusa si lopatele este important. De asemenea, incurajeaza jocurile creative – de exemplu putem sa ii oferim copilului o panza pe care o va folosi pentru a construi un cort.

Francoise Dolto sustine insa ca jucariile pot folosi pentru marcarea teritoriului – o posibila explicatie pe care o ofera pentru momentele in care copilul vine, imprastie toate jucariile, apoi pleaca fara a se juca cu nimic.

Iata ce o sfatuieste Dolto pe o mama care urmeaza sa isi lase bebelusul de numai 3 luni cateva ore pe zi in grija bunicii: “E bine sa aiba la el cateva lucruri de la mama sa, sa-i poata simti mirosul, precum si cateva jucarii pe care le are acasa, care sa fie duse si aduse de fiecare data la si de la bunica, dar si jucarii pe care le va gasi intotdeauna acolo si pe care, dupa un timp, le va aduce acasa la parintii sai, tot asa cum altele vor fid use si lasate la bunica. (…) Acest copil va avea pur si simplu doua locuri unde se va simti la fel de bine”.

Bibliografie:

Ana Savin – Totul se intampla inainte de 6 ani

Francoise Dolto – Cand apare copilul, Editura Trei

Comments (6) »

%d blogeri au apreciat asta: