Imi pare rau, dar da, trebuie!

4 septembrie 2013 · Înregistrat sub Green spirit · Tagged caini, caini comunitari, hingheri, maidanezi, referendum maidanezi

Inca nu imi vine sa cred ca s-a ajuns la asa ceva intr-o tara “civilizata”. Merg pe strada de doua zile si ma tot uit in ochii maidanezilor draguti cu ochi stralucitori si nasuri umede si nu imi vine sa cred ca voi protesta si voi vota pentru eutanasierea lor. Dar deja nu cred ca mai exista alta solutie! 

Tinand cont ca e deja o problema de siguranta a cetateanului, un referendum mi se pare cam inutil. Problema trebuie rezolvata de Guvern, prin ordonanta. Cati copii vor mai fi mancati pana cand se organizeaza si se implementeaza rezultatul unui referendum? E prea tarziu pentru sterilizari si pentru cheltuiri iresponsabile de bani si de timp! Solutia problemei a fost amanata zeci de ani, fara sa se ajunga decat la morti de copii. Acum trebuie taiat raul de la radacina!

Nu pot sa nu spun ca imi sterg lacrimile cand scriu randurile astea, gandindu-ma ca un copil care exact varsta de acum a baietelului meu a fost alergat si ucis de caini la modul la care s-a intamplat. Nu mai suntem la 1.800 cand trebuia sa te feresti de lupi cand mergeai dintr-un sat in altul! Nu suntem nici in sate uitate de lume, suntem in capitala tarii!

Am un caine in apartament care a fost luat de pe strada si pe care il ingrijesc. Bunicii mei, parintii mei si nici eu sau apropiatii mei nu am lasat niciodata un caine pe strada si nici nu am facut ceva astfel incat vreun animal sa fi ajuns pe strada din vina noastra. Am luat un caine de pe strada. Consider ca mi-am facut datoria de cetatean si de iubitor de caini. Bunicii mei au in curte un caine de paza pe care l-au luat din adapost. Cat poate face un om, o familie?

In alta ordine de idei, iubesc cainii, dar mi-e si ingrozitor de teama de ei. Am fost inconjurata de caini inclusiv cand eram insarcinata. De cainii de la coltul strazii, care in mod normal sunt blanzi si apatici si care in momentul ala, fara sa fac nimic special, s-au transformat in fiare.

Mi-am chemat sotul de atatea ori sa strabata orasul pana in Pipera sa ma ia de la redactie pentru ca imi era groaza de caini.

M-am urcat in masina unui necunoscut (livra pizza intr-o cladire alaturata) pentru ca am fost inconjurata de caini extrem de agresivi si nu stiam cum sa scap de acolo. Practic, pot spune ca am ales posibilitatea (minora, normal) de a fi violata decat mancata de caini.

Am chemat hingherii facand o solicitare semnata in numele multor colegi jurnalisti ca in zona umbla o haita de caini agresivi care ne ataca atunci cand plecam tarziu din redactie.  Nu am primit niciun raspuns – nici da, nici ba, nici macar “solicitarea dumneavoastra a fost inregistrata si va fi procesata…”

Redactia era la cateva strazi de locul unde s-a petrecut tarasania. Nu pot sa nu ma intreb daca nu erau aceiasi caini care ne atacau pe noi…